Războiul dintre stat şi cetăţean în România sau libertatea pe care n-am avut-o niciodată

Se vorbeşte mult despre faptul că românii nu au spirit civic şi nici o cultură politică, că aleg de multe ori în necunoştinţă de cauză sau de nevoie. Dar putea fi oare altfel?

Spiritul civic modern se dezvoltă odată cu societatea , după ce cetăţeanul are suficientă autonomie cât să pună la îndoială mediul politic şi să acţioneze conform convingerilor sale.

Nu vorbim doar de gradul de instruire, informare sau de cultură al oamenilor, ci mai ales de premizele sociale și economice care să îl facă pe cetăţean capabil să-şi ia viaţa în propriile mâini.

Niciodată statul român, indiferent de structura sa, nu a pus cetăţeanul la baza funcţionării sale, nu i-a acordat suficientă libertate (economică in primul rând), văzându-l mereu ca pe o unealtă care slujeşte obiectivele regimului.Această tensiune dintre lipsurile societăţii şi nevoia apariţiei unui cetăţean modern şi responsabil datează din zorii modernităţii româneşti, secolul XIX, când foarte puţini oameni aveau efectiv drepturi politice, societatea fiind una agrară şi patriarhală.

Încă de atunci ar fi trebuit impulsionată apariţia unei clase mijlocii de întreprinzători urbani , lucru care însă s-a produs foarte lent.

Nici din peisajul acelei vremi nu putem ignora omniprezenţa corupţiei, un mod de viaţă în secolele precedente, marcate de dominaţia turcă.

Alături de aceste aspecte, este important de observat faptul că marea intelectualitate a vremii, de esenţă conservatoare, în frunte cu mari clasici precum Maiorescu, Eminescu sau Caragiale, ancorată puternic în tradiţie ,admirabilă în afirmarea conştiinţei şi a culturii naţionale, nu a valorizat dezvoltarea economică de tip capitalist român, şi nici pe reprezentantul ei, pe burghez, el fiind mai degrabă ironizat în opera unui Caragiale de exemplu, văzut ca un parvenit sau exponentul prin excelență al formelor fără fond. Astfel, modelul economic care a dezvoltat Europa nu s-a putut impune în acel moment.

Economistul şi filozoful Ştefan Zeletin a evidenţiat cel mai bine rolul pe care burghezia sau antreprenoriatul român ar fi trebuit să îl joace în dezvoltarea societăţii.

Chiar dacă scena politică s-a schimbat după primul război mondial şi Marea Unire, apărând partide noi, care să corespundă altor realităţi, democrația noastră şi-a păstrat anumite particularități.

Animozităţile dintre partide riscau adesea să blocheze activitatea politică. Acest fapt i-a determinat pe regii noştri să utilizeze în exces dreptul lor de a dizolva Parlamentul, pentru a putea numi guvernul dorit. Guvernul organiza apoi alegerile într-o asemenea manieră încât să le câştige fără emoţii. Cu alte cuvinte, parlamentul devenea expresia guvernului, în loc să fie invers . Executivul „făcea” astfel legislativul!

Au rămas în istorie campaniile electorale agresive, marcate de abuzurile instituţiilor statului pentru a impune un anume guvern.

Această manieră de a gestiona lucrurile a dus la o profundă instabilitate politică.

În perioada interbelică , deşi parlamentul era ales pe 4 ani, durata medie a unei legislaturi a fost de 1 an şi 8 luni. În acelaşi interval s-au succedat 52 de guverne.

Edificator pentru modul în care se desfăşurau alegerile și pentru nivelul de maturitate politică a populației este traseul PNL la alegeri în anii ‘20:

– 6,8% în 1920; 60,3% în 1922; 7,3% în 1926 ; 61,7% în 1927.

Nici atunci, în momentele cheie, politicienii de vârf nu au acordat aproape nicio şansă educării civice a cetățenilor, în mare parte ţărani, iar măsurile luate pentru ridicarea economică nu au dat rezultatele dorite.

Reforma agrară de plidă s-a dovedit ulterior contraproductivă deoarece ea a avut în vedere mai ales ideea de justiţie socială, să dea pământ ţăranilor, pierzându-se din vedere aspectul eficienței economice. Astfel, divizarea proprietăţii rurale şi fărâmiţarea ei prin moşteniri a împiedicat asigurarea unui trai decent milioanelor de familii ţărăneşti.

O măsură conformă cu spiritul timpului ar fi constat atunci în industrializare, în redirecţionarea către industrie a forţei de muncă de la ţară. Iniţiativele industriale nu s-au dezvoltat suficient de rapid încât să absoarbă şi să includă în circuitul economic urban uriaşul număr de oameni din mediul rural.

Paradoxal, un rol nefast aici îl are și politica „Prin noi înșine”, care limitând accesul capitalului străin a încetinit implicit și ritmul industrializării.

Deşi partidele clamau faptul că reprezintă anumite categorii: liberalii pe întreprinzători, ţărăniştii pe ţărani, socialiştii pe muncitori, populaţia nu şi-a creat niciodată mecanismele civice prin care să controleze mediul politic. Asta pentru că starea economică şi socială nu i-a permis să o facă. Politicianismul şi demagogia au ţinut adesea locul unei comunicări adevărate între elita politică şi populaţie.

Odată cu partidele s-a dezvoltat şi o presă partizană care a contribuit la ascuţirea polemicii, însă doar atât.

Se născuse statul român, cu partide şi instituţiile sale, dar nu şi cetăţeanul român, care să poată alege liber în funcţie de propriile convingeri.

Încă de atunci corupţia şi incompetenţa au născut în rândul românilor dezgustul faţă de clasa politică.

Reţeta politicianistă era aceeaşi ca şi astăzi: o populaţie săracă foarte numeroasă, ţinută în şah cu promisiuni deşarte şi favoruri meschine acordate în preajma alegerilor.

Astfel, societatea avea sa alunece spre regimuri autoritare, culminând cu lunga perioadă comunistă care a spulberat acumulările din perioada interbelică.

Distrugerea elitelor intelectuale şi profesionale, destructurarea brutală a societăţii tradiţionale, economia planificată şi teroarea ideologică au ruinat populaţia ţării atât material cât mai ales moral.

După anul 1989 , grupul care a preluat puterea a perpetuat controlul statului şi maniera de a controla populaţia, blocând aproape total iniţiativa privată. De atunci până acum în 2019 foarte greu s-a dezvoltat antreprenoriatul român sau capitalul românesc.

Deşi lucrurile s-au ameliorat în ultimii ani, ele se mişcă foarte lent, fiind încă foarte greu pentru iniţiativele româneşti să se nască şi să devină competitive.

Atotputernicia aparatului de stat, alături de comunităţi sărace, lipsite uneori de cele mai elementare achiziţii ale modernităţii, formate din oameni fără autonomie economică, au perpetuat acest mecanism defectuos, în care corupţia înlocuieşte inevitabil competiţia şi meritul.

Această înapoiere a dus la depopularea multor zone cu potenţial pentru că nicio putere politică nu a făcut efortul de începe „reforma” de la baza societăţii.

Astfel, companiile care s-au putut impune pe piaţă au fost mai ales cele occidentale, venite cu un capital solid, cu o cultură organizaţională bine pusă la punct şi adeseori dispuse să profite de slăbiciunile decidenţilor locali pentru a-şi atinge scopul.

Din păcate, în 3 decenii nu a putut apărea un pandant economic românesc la prezenţa companiilor străine.

Este nefastă tendinţa politicienilor de a exploata populist tema corporaţiilor străine, blamând un joc firesc al pieţei libere, în condiţiile în care nu au fost create încă premizele dezvoltării capitalului autohton.

Libertatea economică şi capitalismul (inteles ca sistem economic bazat pe proprietate privată a mijloacelor de producţie şi atragerea profitului, pe o piaţă liberă) nu au intrat în resorturile intime ale societăţii. Legi care să favorizeze mica inițiativă, taxe reduse drastic, birocraţie redusă, toate acestea până la nivelul la care să fie mai comod pentru un român să se angajeze sau să își facă o firmă în România decât să plece.

Acesta este şi motivul pentru care circa 4 milioane de români au ales să părăsească ţara, pentru că au simţit că nu au şansa de a se realiza, nu au un orizont de dezvoltare.

Societatea occidentală, fără a fi perfectă, rămâne un model de liberă iniţiativă.

Aceasta e marea provocare intimă a societăţii româneşti, să stimuleze curajul cetăţeanului de a fi pe cont propriu.

Nu prin legi speciale ale antreprenoriatului denumite popmpos, ci printr-o legislaţie cât mai simplă care să-i permită omului să intre repede pe piaţă repede şi să rămână acolo în funcţie de calitatea serviciului pe care îl oferă, nesufocat de proceduri birocratice şi taxe.

Când întreprinzătorii vor constitui masa critică a societăţii vom putea vorbi de un moment zero al României. Experienţa ţărilor mai dezvoltate ne arată că nici statul atotputernic, nici corporaţia multinaţională nu sunt modele pentru o economie care trebuie să crească, ci inițiativele private ale cetățenilor care îşi gestionează resursele din propria ţară.

Aceasta este provocarea pe care niciun politician nu şi-a asumat-o până acum şi pe care mulţi români nu sunt încă conştienţi că o pot duce.

Cetăţenii 100% răspunzători de soarta lor şi cu suficientă libertate de acţiune vor fi primi interesaţi să schimbe în bine lumea din jur, vor judeca în cunoştinţă de cauză politicienii, vor simţi şi se vor împotrivi instinctiv flagelului corupţiei şi se vor simţi direct responsabili pentru ţara lor.

Nu e de fapt nicio filozofie, ci doar un pas greu de asumat de o clasă politică obişnuită cu voturi ieftine.

În zadar vom vorbi clişeic despre stânga şi dreapta sau convingeri politice până acest pas nu va fi realizat.

România nu a fost niciodată un stat care să se bazeze pe oameni, pe cetăţeni autonomi în stare să se susţină pe sine şi să susţină şi statul care le-a oferit oportunitatea de a se dezvolta.

Atâta vreme cât partidele vor perpetua sistemul electoratului ţinut captiv prin dependenţa economică de stat, criza se va adânci. În condiţiile crizei demografice, migraţiei personalului calificat, deprofesionalizării, avem toate motivele să ne îngrijorăm.

În acest context, în mentalitatea colectivă s-au instalat două atitudini periculoase: una de a ironiza tot ceea ce este românesc şi a pune deficienţele concrete pe seama unei incapacităţi ontologice a românilor, iar cealaltă a refugiului într-un patriotism plângăcios, preocupat mai ales de trecut, care pozează în victimă permanentă şi vede cauzele problemelor exclusiv în afara ţării.

Alexandru Năstase

Bibliografie

Bogdan Murgescu – România şi Europa. Acumularea de­ca­lajelor economice (1500-2010)

Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român

Ştefan Zeletin – Burghezia română