Israelul de azi, între moștenirea istorică, haina democratică, și nucleul radical

Posted on April 25, 2026April 25, 2026 by admin

Evreii nu au fost și nu sunt un popor ca oricare altul. Prima nație care a simțit inspirația de a venera un singur zeu, care a devenit Dumnezeu pentru multe alte neamuri ale planetei.

Mii de ani de promisiuni, căderi și ridicări, ca o existență trăită cu un picior în infern și altul în paradis.

Conștiința faptului de a fi poporul ales, vocația culturală și spiritul întreprinzător, au dus bineînțeles și la un orgoliu adesea nemăsurat, și la convingerea că acest fapt te face superior celorlalți (goyimilor), după cum ne arată o tradiție bogată.

Tragedia părăsirii pământului natal și adversitatea teologică cu celălalte religii, dar mai ales cu celălalte două mari monoteisme, creștinismul și islamul, au dus la o istorie zbuciumată, marcată de multă suferință.

După veacuri în care evreii credincioși au rămas rătăcitori prin lume și loiali Scripturilor lor în așteptarea lui Mesia, s-au dezvoltat în secolul XIX două mari tendințe, mai cu seamă printre tineri: socialismul sau comunismul și sionismul, o formă de naționalism evreiesc ce era în bună măsură opera unor seculariști atei. Din acest motiv mulți evrei credincioși nu recunosc statul Israel, argumentând că evreitatea se pierde odată cu credința, aceasta fiind unicul element evreiesc identitar constant de-a lungul veacurilor. Cu alte cuvinte, în această perspectivă, nu poți fi iudeu adevărat în afara iudaismului! Cu atât mai mult, nu poți crea un nou stat Israel, din moment ce Mesia încă nu a venit, după cum susțin cei din grupul Neturei Karta de pildă.

Drama suferinței evreiești din anii celui de-al doilea război mondial a legitimat moral refacerea unui stat Israel în vechiul său pământ, chiar dacă erau și alți locuitori acolo, în primul rând arabi musulmani.

Astfel sioniștii, creatorii statului modern Israel în 1948, s-au raportat la istoria vechiului Israel și au revendicat o moștenire divină, chiar dacă mulți dintre ei nu credeau în Dumnezeu, lucru valabil și azi.

Convinși de ideea superiorității iudaice, numeroși evrei sioniști au manifestat chiar de la începuturile statului modern Israel o atitudine radicală pe care mulți au numit-o nazistă de-a dreptul!

In dorința de a reface Israelul, sioniștii au colaborat și cu regimul lui Hitler, care din motive diferite dorea evreii în afara Germaniei! Un exemplu în acest sens este Operațiunea Haavara, desfășurată între organizațiile sioniste și statul nazist, prin care peste 50.000 de evrei din Germania au ajuns în Palestina, acest transfer având și unele implicații economice.De altfel mai multe acțiuni și mărturii ne arată faptul că sioniștii împărtășeau aceeași viziune asupra ideii de stat ca și naziștii.

Iată ce spunea memorandumul Federației Sioniste din Germania

adresat Partidului Național Socialist în 1933:

„În procesul de fondare al noului stat care a proclamat principiul rasei, noi dorim să adaptăm comunitatea noastră la aceste noi structuri …recunoașterea naționalității noastre evreiești ne permite să stabilim relații clare și sincere cu poporul gerrman și realitățile sale raiale și naționale. Tocmai pentru că nu vrem să subestimăm aceste principii fundamentale, pentru că și noi suntem împotriva căsătoriilor mixte și în favoarea menținerii purității grupului evreiesc.(…)

Pentru a-și atinge obiectivele practice sionismul speră să fie capabil de a colabora chiar cu un guvern fundamental ostil evreilor …Realizarea sionismului nu este deranjată decât de resentimentele evreilor din exterior împotriva orientării Germaniei actuale. Politica de boicotare, orientată acum împotriva Germaniei, este în esență nesionistă.” (Lucy Davidowicz, A holocaust reader, p 155, apud Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii israeliene)

Mai mult de atât, iată ce spunea ideologul principal al nazismului, Alfred Rosenberg: „Sionismul trebuie susținut cu vigoare astfel încât un contingent de evrei să fie transportat anual din Germania în Palestina.”

Șeful Serviciilor de Securitate SS, Reinhard Heydrich, spunea următoarele: Trebuie să separăm evreii în două categoriiȘsioniștii și partizanii asimilării. Sioniștii sunt adepții unor concepții strict rasiale, și prin emigrația în Palestina, ajută la construirea propriului lor stat evreiesc…urările noastre de bine și bunăvoința noastră oficială pentru ei.

Evrei antisioniști de azi, fie religioși sau de stânga, acuză sionismul că se erijează abuziv în a reprezenta victimele Holocaustului, când în fapt sioniștii au colaborat cu naziștii.

Mulți explică acțiunile violente ale statului Israel de la fondarea sa în 1948 până azi prin această viziune mistic-naționalistă radicală. Iată câteva gânduri ale unor părinți ale Israelului modern:

Menachem Begin, premier: “Din sângele, focul, lacrimile și cenușa se va ridica o rasă de oameni, mândră, generoasă și crudă.”

„Eretz Israel va fi redat poporului Israel. În întregime. Și pentru totdeauna.”

Ben Gurion, premier : “Trebuie să-i expulzăm pe arabi și să le luăm locul… și dacă trebuie să folosim forța — nu pentru a-i alunga pe arabii din Negev și Transiordania, ci pentru a ne asigura dreptul de a ne stabili acolo — atunci avem forța la dispoziție.”

Golda Meir, premier: „Nu a fost ca și cum ar fi existat un popor palestinian în Palestina care să se considere un popor palestinian și noi am venit și i-am dat afară și le-am luat țara. Ei nu existau.” (declarație pentru The Sunday Times, iunie 1969).

Sunt evrei care consideră că nu întâmplător fondarea statului israelian are la bază activitatea unor organizații considerate teroriste precum Irgun, Lehi sau Haganah, și acțiuni violente precum distrugerea satului Deir Yassin la 9 aprilie 1948, in care au murit peste 100 de arabi palestinieni, inclusiv femei și copii. Acel moment-cheie se încadrează în ceea ce arabii numesc Nakba, adică catastrofa ce a însemnat exodul celor 700.000 de palestinieni, alături de pierderile umane și teritoriale survenite în conflictul cu israelienii dintre 1947-1949.

Conform Rezoluției ONU 3379 (1975) Adunarea Generală a acestuia definea sionismul drept „o formă de rasism și discriminare rasială”, calificare retrasă în 1991(caz foarte rar!) ca o condiție a Israelului de participare la negocierile de pace de la Madrid.

Faptul că Israelul a vândut armament regimului din Africa de Sud din timpul apartheidului a șocat la vremea respectivă multe spirite libere. Cum se poate ca un stat întemeiat pe memoria Holocaustului să înarmeze un regim care face din separarea cetățenilor pe criteriu rasial politică oficială?

Pentru mulți dintre cei care au analizat tratamentul aplicat de statul Israel, dar și de o parte a cetățenilor israelieni arabilor palestinieni nu a fost o surpriză. ci o confirmare a unei viziuni iudaice suprematiste.

Manifestările rasiste ale căror victime sunt evreii etiopieni (negrii) fac și ele parte din păcate din peisajul Israelului modern, de pildă existând acuzații aduse în fața Națiunilor Unite că statul israelian a sterilizat mai multe femei din această comunitate, administrându-le contraceptive fără acordul lor deplin informat.

Acțiunile ostile la adresa creștinilor nu sunt nici ele o raritate în Israel, mai ales din partea radicalilor ultraortodocși, care au o plăcere teribilă în a agresa ori a scuipa preoții, monahii sau pelerinii creștini, după cum bine se știe.

Extremismul șovin israelian seamănă atât de bine cu cel european încât este evident prezent și în tribunele stadioanelor de fotbal, unde galeria echipei Maccabi Tel Aviv spre exemplu, cântă cu mândrie că “suntem cea mai rasistă galerie din lume”.

Faptul că mândria națională exagerată produce astfel de efecte nu este surprinzător, mai ales într-un stat care pretinde reprezentarea unui popor atât de vechi, cu o conștiință de sine atât de puternică, care a trecut printr-o prigoană cum a fost Holocaustul și are atât de multă influență în lumea de azi.

Este poate încă un paradox trist al istoriei faptul că victima de ieri poate deveni agresorul de azi, și că aceasta poate folosi suferința din trecut pentru a-i șantaja moral pe cei ce o pot opri în prezent din a face răul.

Ce bine ar fi să trăim într-o lume în care oamenii de credințe sau de națiuni diferite se respectă reciproc drept niște egali ce sunt în demnitate, iar Pacea să redevină în Țara Sfântă și pretutindeni mai mult decât o formă de salut.

Alexandru Năstase

Surse:

Ilan Pappe- The ethnic cleansing of Palestine

Shlomo Sand – he Invention of the Jewish People

Norman Finkelstein- Argumentul antisemitismului și maltratarea istoriei

Afacerea Holocaustului

Roger Garaudy- Miturile fondatoare ale politicii israeliene

Kevin MacDonald- Influența evreilor în lume

https://nkusa.org/

https://www.halachicleft.org

https://www.un.org/unispal/documents/

https://www.nytimes.com/2005/02/04/opinion/is-zionism-today-the-real-enemy-of-the-jews-yes.html