De ce și cum trebuie să se învețe copiii Religia în școli? O perspectivă culturală
Că bisericii creștine i se datorează atât începuturile științei, dar și începuturile statalității europene așa cum o știm azi, nu ar trebui să fie un secret pentru nimeni.
De la marile universități occidentale medievale, până la micile școli sătești de pretutindeni, Biserica și-a avut locul ei la catedră, explicându-le copiilor bazele credinței.
Nu fac obiectul acestui articol etapele prin care Biserica a educat Europa și a stat la baza marilor transformări științifice care au dus la schimbări de mentalitate ce aveau să lovească dur în ea ca instituție și în toată moștenirea ei de secole.
În spațiul românesc comuniștii au fost cei care au scos brutal religia din școală, ea revenind cu succes din 1990, contribuind la respiritualizarea instituțiilor de învățământ. Chiar în contextul siluirii școlii românești prin reforme neavenite, Religia a avut un rol semnificativ.
Biserica începe să simtă și la noi prețul coabitării excesive, unii ar spune cârdășiei cu statul secular, care a folosit biserica pentru a păstra pacea socială sau chiar a promova anumite linii politice, dar căreia îi ia treptat din prerogativele ei istorice fundamentale. Se lasă astfel falsa impresie că statul a legitimat existența Bisericii și nu invers.
Copiii de azi s-au născut într-o țară in plină destructurare identitară, cu o bună parte a românilor risipiți prin lume, in declin demografic, unde familiile se formează greu și se destramă ușor, reperele morale nu prea mai există, iar barbaria digitală le răpește inocența și sănătatea fizică și psihică de la cele mai fragede vârste.
Dacă pretutindeni în lumea occidentală elevii școlilor confesionale au în general rezultate mai bune decât al celor publice, nu este rodul întâmplării. Disciplina riguroasă în timpul orelor, dublată de o viață spirituală cultivată cu tact, formează oameni integri, puternici și competenți. Sigur că nu putem reîncreștina complet școala, dar măcar o oră destinată credinței țării este esențială.
Copilul poate descoperi la ora de Religie rădăcinile spirituale ale culturii în care s-a născut.și își poate explica mai bine lumea din jur. De ce sunt atâtea biserici în orașul sau satul lui? De ce ne preocupă atât de mult cultul morților? De ce femeia are alt statut în creștinism față de islam? A influențat cultul Fecioarei Maria acest lucru? De ce purtăm nume de sfinți creștini? De ce mai sunt actuale Decalogul și Evanghelia și ce rol au jucat ele în civilizația noastră?
Înțelegând aceste lucruri, elevul înțelege și de ce trebuie să le păstreze, de ce trebuie să fie un fiu loial al poporului și statului care are la bază aceste valori.
Pe lângă Matematică, limba maternă, o limbă străină, Istorie, Biologie, sau orice altă materie ce ajută elevul să se orienteze pe orizontala lumii acesteia, este vital ca elevul să înțeleagă că există și o perspectivă verticală, că știința nu are toate răspunsurile, și că adesea în viață depindem de cele nevăzute.
Mulți dintre adepții religiei în școli au căzut în capcana de a spune că ea nu trebuie predată “catehetic, dogmatic, ca la amvon”, ci în manieră cât mai simplă și agreabilă. Un soi de povestioară moralizatoare la finele căreia toată clasa ia nota 10. În realitate este foarte necesar ca un copil ce se educă în Europa să știe despre Sfânta Treime, Întruparea lui Hristos, Învierea lui și altele.
Altfel cunoașterea lui este superficială, devenind o pradă ușoară în calea propagandei ateist-seculariste omniprezente.
Modelul multicultural promovat de influente medii politice, economice și culturale se prăbușește sub ochii noștri, când țări occidentale precum Franța, Marea Britanie, sau Germania se află în profund declin civilizațional după ce și-au abandonat originea creștină. E cazul așadar să învățăm din realizările, dar și din greșelile Vestului.
Moral, dar și pragmatic, statul român care stă să crape din competența liderilor săi, datorează Bisericii și românilor o oră din care elevii să înțeleagă că deasupra profesorului, directorului, inspectorului, ministrului, președintelui și a altor funcții și demnități temporare, stă Tatăl Nostru.
Alexandru Năstase
