Țările mari și aliații mai mici

Motto: “Anglia nu are prieteni sau aliaţi permanenţi, ci doar interese permanente!” Lord Palmerston

Țările mici și resemnate cu acest statut sunt obișnuite să își vadă viitorul în strânsă legătură cu diverși parteneri externi, măcinate de întrebarea: noi cu cine suntem?

Istoria românească ne arată că personaje importante precum Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul au căutat colaborarea și chiar au devenit parte a unor alianțe cu state mai puternice occidentale pentru a-și asigura securitatea în fața unor inamici foarte periculoși precum Imperiul Otoman.

Din păcate, sprijinul concret a venit doar când marile puteri au fost și ele direct interesate în mai binele spațiului românesc, vezi momentul 1859, când s-a realizat Unirea Principatelor, Independența din 1878 sau Primul Război Mondial.

Clasa noastră politică a avut adesea tendința să închipuie garanții chiar și acolo unde ele nu existau, precum în cazul tratatului de prietenie cu Franța din 1926.

Realitatea ne arată că forța este cea care dă putere de negociere unui stat în momentele cele mai delicate, în primul rând militară, apoi economică. Diplomația oricât de abilă este ineficientă nedublată de puterea militară și economică, care să permită unui stat să exercite presiuni, sau să facă față presiunilor externe.

Nu degeaba Titulescu spunea: “Dați-mi o bună politică internă ca să pot face o bună politică externă.”

Cele două decenii interbelice, marcate în  politica externă de sfărâmarea vechii ordini, iar în cea internă de instabilite, corupție,  tensiuni, violențe, ne-au trimis în război cu o țară sfâșiată.

În ciuda imenselor sacrificii depuse și a faptului că România a contribuit masiv la înfrângerea Germaniei naziste, ne-am trezit iar cu teritorii răpite, nevoiți să plătim despăgubiri, și lăsați în sfera de influență sovietică.

 Puterile occidentale, în spiritul realismului și pragmatismului politic, permiteau din nou Moscovei, de astă dată sovietică, să se extindă spre vest.

Țările Europei de Est au căutat în mod legitim după căderea comunismului să devină parte a unor instituții precum NATO și UE, pentru dobândirea unor garanții de securitate, pentru un statut economic mai bun, și dintr-o afinitate sinceră față de marea cultură occidentală de care tirania comunistă le rupsese în mod brutal.

Din 2022 țara noastră este din nou în proximitatea unui război, din nou dependentă în cazul escaladării conflictului de partenerii ei externi. Temeiul apărării noastre comune îl constituie articolul 5 din Tratatul NATO:

Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor părţilor şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut prin art. 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părţile atacate, prin realizarea imediată, individual şi împreună cu celelalte părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, în vederea restabilirii şi menţinerii securităţii în spaţiul Atlanticului de Nord.

Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţă Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după adoptarea de către Consiliul de Securitate a măsurilor necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Ce garanții precise în cazul unui atac rusesc ne oferă acest articol au comentat mulți specialiști, nu fac obiectul acestui articol.

În aceste zile mulți români și est-europeni sunt terifiați de perspectiva unei apropieri dintre SUA și Rusia, speculându-se un viitor abandon al estului în sfera de influență rusească. Nu știm ce se va întâmpla, însă este de bănuit că în viitorul mare conflict pe care se pregătește să îl aibă cu China, SUA ar vrea să aibă Rusia drept aliat, nu inamic.

Imediat și-a amintit președintele Trump că împreună cu sovieticii au biruit nazismul.

Regretabil pentru România este că a trebuit să vină un război ca să ne reamintim că dreptul forței precede forța dreptului și că realismul politic domină relațiile internaționale.

Valorile dominante în lumea noastră au ocupat acest loc după Al Doilea Război Mondial și au ca suport supremația militară americană. Dacă interesele SUA vor cere o schimbare radicală în raporturile politice ale lumii, să fim siguri că o vor face, indiferent de lamentările statelor mici.

O constantă a politicii este că un loc important între statele lumii nu se primește pentru supunere față de aliații mai mari, ci se câștigă dând dovadă de îndrăzneală bazată pe forță, speculând momentele favorabile și provocându-ți destinul la nevoie pentru a-ți atinge un obiectiv superior.

Tot astfel, orice fel de ascensiune a unui stat nu este privită fără suspiciuni de marile puteri și fără un calcul pragmatic: ce câștigăm și ce pierdem?

Ar fi regretabil să aflăm că la trei decenii după 1989 noi românii nu am descoperit că libertatea este un dar care se apără stând la pândă, nu dormind bazându-te pe prieteni, sau că în momentele cruciale ale existenței suntem singuri.

Alexandru Năstase