Alegerile din România și provocările radicale (I)

Sursele istorice ne arată că practicile abuzive au fost foarte frecvente chiar după prima Constituție din 1866. Caragiale a descris poate cel mai bine faptul că partidele din România au fost mai degrabă grupuri de interese, care mascau sub siglele europene de liberal sau conservator, răni caracteriale mult mai vechi.

Zicerea lui Petre P. Carp, “dați-mi Guvernul și vă dau Parlamentul”, e elocventă pentru maniera abuzivă în care partidele de guvernământ obișnuiau să organize alegerile. În practică, Regele dizolva Parlamentul, după care guvernul organiza alegerile astfel încât le câștiga întotdeauna (cu excepția celor din 1937).

După Marea Unire și Constituția din 1923 care introducea votul universal, lucrurile s-au agravat. Resursele erau mult mai mari, deci miza de a le controla creștea la rândul ei.

Sunt numeroase mărturii ale brutalității partidelor de guvernământ cu ocazia alegerilor. La acest capitol, prin natura împrejurărilor, liberalii au fost principalii protagoniști.

Cu jandarmi, cu echipe de bătăuși, cu violentarea adversarilor politici, partidul de guvernământ reușea să își asigure o majoritate confortabilă în Parlament.

Mai ales în mediul rural, astfel de scene deveniseră o normalitate a alegerilor, care de fapt numai libere nu erau. Iată câteva însemnări ale diplomatului Grigore Gafencu despre o astfel de zi a alegerilor:

“mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor a fost ziua de alegeri(…) A fost o urgie absurdă și barbară, dezlănțuită de sus în jos peste o populație pașnică și liniștită. (…) S-au arestat delegații și candidații, s-au furat urnele și cărțile de alegători, s-au bătut, mai ales, s-au schingiuit și snopit sub lovituri de ciomege sute de mii de alegători. Îngrozită, populația se ascundea în pădure. Sub ochii noștri se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de lașitate abjectă. Părea o revoluție a uniformelor militare și administrative, o revoluție a statului, prin organele sale conștiente și inconștiente, împotriva cetățeanului civil”          

Aceste practici, coroborate cu nivelul de trai precar al multor români, au făcut să crească în popularitate mișcările care contestau sistemul democratic existent. Acestea au fost atât de dreapta, mai ales Mișcarea Legionară, dar și de stânga, Partidul Comunist.

Făcând un calcul, constatăm că țăranii sau muncitorii care au constituit unda de șoc a Mișcării Legionare în anii 30, sau care în anii 50 au îngroșat rândurile PCR, sunt generația care și-a văzut în copilărie părinții bătuți în zilele de alegeri pentru ca marile partide să câștige, sau a fost bătută chiar ea! Mulți oameni ai căror părinți au murit pentru România Mare, au simțit trăind în ea sărăcie și umilință.

În acest fapt aflăm „sâmburele rațional” al ideologiilor radicale din interbelicul românesc.

Nu întîmplător după alegerile din decembrie 1937, singurele pe care guvernul nu a reușit să le câștige, colaborarea dintre țărăniști, legionari și facțiunea liberală a lui George Brătianu împiedicând obișnuitele abuzuri, avea să urmeze dictatura regală a lui Carol II.

Formulele politice numite extremiste devin populare atunci când sistemul democratic nu reușește să răspundă unor nevoi profunde și reale, fie că e vorba de valori comunitare simbolice, precum sentimentul național, pe care cetățeanul le percepe ca fiind călcate în picioare, sau de condițiile de trai.  

O primă concluzia care se impune ar fi că democrația trebuie aplicată în primul rând de cei care o predică, de instituțiile care conduc statul. Altfel, ea devine o simplă lozincă ce provoacă nervozitate.

Alexandru Năstase

Surse:

Foto: istorie-pe-scurt.ro

Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român

Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu – Istoria românilor în secolul XX

Ernst Nolte – Războiul civil european