Mai putem?

Tocmai ce am aniversat Centenarul Marii Uniri.
A trecut peste România un secol de speranţă, dar şi de suferinţă şi dezamăgire. Un secol în care societatea nu a putut genera o clasă conducătoare care să ia măsurile necesare pentru dezvoltarea ţării. Pentru mulţi oameni aflaţi în sărăcie, lipsiţi uneori de cele mai elementare achiziţii ale modernităţii, autoritatea statului a continuat să rămână un duşman, iar legile emise de aceasta facultative.

Lipsa de orizont este cea care îi macină pe mulţi români, fie că vorbim despre omul care trăieşte greu în
mediul rural, despre omul educat care nu îşi poate pune în valoare calităţile în propria ţară, sau despre
întreprinzătorul vânat şi sufocat de legislaţia ostilă.
Într-o sută de ani s-a construit aşadar statul român, mai rămâne să se nască şi cetăţeanul român, în sensul
autentic al cuvântului, de persoană conştientă şi responsabilă.
Poate cea mai mare dezamăgire e faptul că peste 4 milioane de români au simţit că trebuie să plece din
ţară pentru acel „mai bine” la care fiecare om are dreptul să spere.
După ceea ce Eliade a numit „teroarea istoriei” românii au reuşit să se unească, dar edificiul clădit în 1918
s-a surpat, marea familie românească de atunci s-a destrămat, iar membrilor ei de acum nu le este prea
bine, indiferent unde s-ar afla.
Acum nu mai avem o idee care să ne unească şi nici nu prea mai e de bon ton să spunem deschis faptul că
ţinem la această familie numită România.
Dacă stăm să ne uităm puţin, mulţi dintre aceia care-şi exprimă public într-un anume context aprecierea
faţă de ceea ce este românesc, simt nevoia să vină în propoziţia următoare cu un adaos de genul: „a nu se
înţelege că sunt prea naţionalist, excesiv de patriot, extremist sau xenofob. Iubesc toate etniile, rasele şi
speciile planetei.“ Asta ca o măsură prevenitivă, pentru a nu părea cumva„suspect”. Cât de ridicol!
Nihilismul globalist pătruns prin instituţii publice, presă şi unele medii intelectuale şi economice, i-a făcut
pe mulţi incapabili să mai spună ceea ce sunt şi ceea ce simt. O tristă modă, cum spunea criticul literar
Alex. Ştefănescu, această ruşine de a fi român. Această conştiinţă românească ce ne ţine laolaltă pe cei de
acum şi ne leagă spiritual de cei de ieri pare mai slabă ca niciodată.
Politicienii pe care i-am ales au învăţat bine o singură frază în ultimii ani. Aceea cu suntem loiali Uniunii
Europene şi că împărtăşim poziţia liderilor Uniunii orice ar fi.
În realitate, nu am adoptat nimic din cultura organizaţională sau din rigoarea vestului, infrastructura este
un dezastru, însă ne mişcăm foarte bine la implementarea corectitudinii politice, noua ideologie a stângii
radicale.
Ce bine vor arăta şcolile noastre din mediul rural, fără canalizare sau curent electric, dar cu expert în
egalitatea de gen!
Ne îndreptăm rapid spre o distopie balcanică, un amestec sinistru de Orwell şi Kusturica, o ţară săracă,
coruptă, şi foarte „corectă politic“.
Acest discurs artificial practicat de liderii instituţiilor europene şi împărtăşit de cei mai mai mulţi
politicieni români, vine de fapt în totală contradicţie cu nevoile profunde ale românilor, care de prea multe
ori de-a lungul timpului au fost nevoiţi să suporte practici şi legi străine felului lor de a fi.
Nu e cumva prea mult să ni se impună acelaşi lucru şi acum, când suntem mai liberi ca niciodată?
Cristian Albu

T